LEAGÄ‚NUL PISICII
S-au adunat pe la amiază
Vădit în slujba unității
Cei care an de an veghează
La paza bună a Cetății.
Pisici cu ranguri mai înalte
S-au aÈ™ezat cât mai în față
Purtând jobene elegante
Și dând în preajma lor povață.
-Mustățile se țin spre spate!
Spuse-un motan mai durduliu.
-Date cu gel sau apretate!
Zise un domn portocaliu.
Conchise-apoi o doamnă snoabă
Pestriță, mică de statură
Și fluturând ca pe-o podoabă
Un ecuson de la „Cultură”,
Cum că pisoii cei de rasă
Nu-s aÈ™i în arta vânătorii
Ci se arată că au clasă
În funcÈ›ie de... accesorii.
După vreo oră de dezbateri
Pe teme de culori conforme
Au stabilit că sunt abateri
Mustățile neuniforme.
Și că oricine azi nutrește
A fi-n Cetate respectat
E necesar, pe timp ce crește
De ei să fie educat.
---
În sala-aceasta de È™edinÈ›e
Fără vreodată-a fi văzuți
Trăiau, în două dependinÈ›e
Doi È™oareci mici È™i amărâÈ›i.
Formau un cuplu vechi. Urmașii,
Ca toți copiii, nu mai spun
Plecaseră, mânându-È™i paÈ™ii
Spre-o viață și un trai mai bun.
După mulți ani prin ascunzișuri
Și-o tumultoasă existență
Hrănindu-se cu mărunțișuri
Cei doi au dezvoltat... demență.
Și într-a mâÈ›elor È™edință
Uitând de scopul lor de-a fi
Vedeți, le fu cu neputință
Să se abțină-n a ieși.
---
Pisicile se speriară.
Ce strigături! Ce tărăboi!
De parcă-o ucigașă fiară
Dăduse iama în pisoi.
Și neștiind să-i urmărească
Pe cei doi șoareci năzdrăvani
‘Cercau pe rând să-i nimerească
În cap cu farduri sau cu bani.
---
Un mic pisoi de grădiniță
Trecând pe-acolo-ntâmplător
Având instinct, nu chibzuință
Le È™i sări în ajutor.
Și prinse cele două „fiare”
Dar nu ca să le masacreze
Ci și le puse-n buzunare
Cu gând să le elibereze.
Și le-arătă, fără să știe
Celor ce se vedeau ca zei
Că un copil poate să fie
Mai bun și mai milos ca ei.
Și că gândind prea mult, se pare
Nu-neapărat devii puternic.
Fiindcă deștept nu-i cine-i mare
Ci mare e cine e vrednic.
​
BARZA ȘI FLAMINGOUL
​
​
Când ajunse la adresă, vara, cam pe la-nserat
Barza se opri o clipă, răsuflarea să și-o tragă
Și cum sta aÈ™a, pe trepte È™i privea înspre palat
Simți setea c-o cuprinde și o lasă fără vlagă.
​
Se uită în jur să vadă unde poate să se-adape
După ce tocmai lăsase pruncul ce-adusese-n cioc
Când, văzu sclipire roză, lângă luciul unei ape
Și o umbră cunoscută, stranie acestui loc.
​
Se miră în primă fază, căci È™tia din auzite
Că-n Burundi nu sunt berze așa mari, din neamul ei
Curioasă și uimită se porni pe nesimțite
Ca să vadă ce ascunde pâlcul des de copăcei.
​
I se-nfățișă pe dată o exotică splendoare
Cu picioarele È™i gâtul lungi, la fel ca ale ei
O deosebea de barză doar a penelor culoare
Și-o privire rătăcită, parcă, printre norii grei.
​
Se priviră-n ochi o clipă și mirate, amandouă
Dădură să caște pliscul, uimirea să și-o exprime
Căci și lor le place vorba, precum ne place și nouă
Și comunică prin sunet, rezonanțe și chiar rime.
​
- Cine ești, minune albă? Ce cauți? De unde vii?
Întrebă regal flamingo cu priviri scânteietoare.
- Eu? Sunt barză și-am menirea pentru om s-aduc copii
Dar pe unde-am fost, prin lume, n-am văzut așa culoare.
​
- Și ce trai! mai zise barza. Ce palat! Ce bogății!
Doar să caști din cioc și lumea ți se pune la picioare.
Nici nu m-aÈ™ mira ca noaptea, când tu vrei, să fie zi
Și în jurul tău lumina să nu fie de la soare!
​
Flamingo, plecându-È™i capul, scoase tragic un oftat
Povestindu-i cu calm berzei că nu e așa cum pare
Și că viața ei, adesea, chiar de trece-ntr-un palat
E la fel de monotonă ca o cruntă închisoare.
​
După ce vorbiră ore, nesătule să îÈ™i spună
Totul, una despre alta, ca È™i când n-aveau orar
Vraja serii se lăsase și străjerii apărură
Pentru-a-nchide pe flamingo-n colivie de cleștar.
---
Barza îÈ™i luă adio È™i promise să se-ntoarcă.
Se simÈ›ea mai uÈ™urată, lepădându-È™i o povară
Pe sub pene îi intrase o senzaÈ›ie de parcă
Munca, alteori prea aspră, dintr-o dată e ușoară.
​
Când porni-napoi spre casă, zborul îi păru mai lin
Niciodată nu-i fusese mai dragă ca azi Cetatea
Și-nțelese că paharul e pe jumătate plin
Că în viață diamantul nu-i mai scump ca libertatea.
​
​
POVESTEA PÄ‚PÄ‚DIEI
​
​
Păpădia-mbobocită scoate către cer căpșorul
Și priveÈ™te depărtarea suspinând lângă trifoi.
De când s-a născut o-ncearcă È™i emoÈ›ia, È™i dorul
De-a zbura cât mai departe, tot pe neÈ™tiute căi.
​
ÎÈ™i închipuie în taină cum se-nalță mlădioasă
Cum cu frunte-atinge cerul într-un salt imaginar.
Sătulă de viața-i ternă ce se scurge-anevoioasă
Chiar și gustul fin de rouă i se pare că-i amar.
​
Azi, de undeva de-alături, o privește o surată
Trecută de mult de vremea verdelui curat și crud.
Timpul i-a trecut, dar floarea tot nu pare-ngrijorată
AÈ™teptând cel de pe urmă vânt ce vine dinspre sud.
​
- Fată galben-aurie, zise sora cu blândeÈ›e
Eu am fost copil ca tine È™i È™tiu astăzi ce gândeÈ™ti
Lasă zarea și ascultă ale mele trei povețe
Căci ce cauÈ›i tu, nu-n zare, ci în tine-ai să găseÈ™ti.
​
Mai întâi stai È™i priveÈ™te tot ce-n jurul tău există
Caută sens pentru toate și-nțelege-le de poți.
Iar de simți că-nsingurarea și tristețea ta persistă
AminteÈ™te-È›i că întregul se formează din bucăți.
​
Bucură-te azi de rouă, mâine bruma o să vină
Și-o să-ți pară rău că-n viață n-ai știut să prețuiești
Ce ți-e dăruit de soartă doar prin grație divină
Lucruri mici, dar valoroase, pentru care nu plătești.
​
Fă-È›i prieten firul ierbii, gâza, frunza de trifoi
Toate au câte-o poveste din care să tragi foloase.
Cât de mică e, furnica, de-o observi în muÈ™uroi
Vei vedea cum construiește numai lucruri grandioase.
---
Păpădia cea bătrână-ntinse aripile-n soare
Iar bătut de vânt tot puful o porni în patru zări
Veni vremea să cunoască și ce crește-n depărtare
După care tot tânjise, ca È™i celelalte flori.
​
​
POEZIA URSITOARELOR
(ceremonia botezului)
​
Împreună, cele trei ursitoare bune:
- Din meleaguri de poveste unde Luna maci culege
Am venit astăzi tustrele, trei surori, cu toate iele
Coborând pe curcubeul ce iubirea de părinÈ›i
A lăsat-o lumii voastre dar al vieții de la sfinți.
​
Ursitoarea 1:
- Soarele, lăsând să cadă pe pământ a sale raze
M-a născut din primăvară și din ploaie de turcoaze.
Eu sunt sora cea mai mare și-am puterea, copil drag
De-a-mplini orice dorință, de m-aÈ™tepÈ›i râzând în prag.
​
- Hai, zâmbeÈ™te, gângureÈ™te, tu, născut nevinovat!
Și-am să-ți dau din nemurire neasemuit palat!
Bogății, să nu duci lipsă viața-ntreagă de nimic
Ia din cornul abundenței pietre scumpe, mozaic!
​
- Nu uita să-mparți cu alții care poate n-au ca tine
Să fii darnic È™i în viață să plăteÈ™ti răul cu bine!
Prin puterea Ursitoarei, ia din toate câte-un pic
Fie ca în viaÈ›a toată să n-ai lipsă de nimic!
​
Ursitoarea 2:
- Eu, ca soră mijlocie, născută de ploi din nori
ÎÈ›i aduc în dar, copile, încă două mari comori:
Dragostea, căci ea e darul Ursitoarei cel măreț
Și înÈ›elepciunea care azi pe lume n-are preÈ›.
​
- Să iubești și flori, și oameni, inima plină să-ți fie
Să găseÈ™ti în lucruri simple marea vieÈ›ii bucurie!
Și iubit să fii, la rându-È›i de toÈ›i cei ce-n cale-È›i ies
Râzi, copile È™i iubeÈ™te tot ce inima-È›i dă ghes!
​
- Iar din tot ce-È›i las, o parte dă-o altora în dar
Căci din dar se face Raiul È™i atârnă la Cântar
Fii senin ca primăvara, eu te voi veghea din Cer
Bucură-te, cântă, joacă, fericirea È›i-o ofer!
​
Ursitoarea 3:
- Eu nu vin din Cer sau Ape, pe pământ eu m-am născut
De aceea știu pe oameni cu răbdare să-i ascult.
Eu sunt sora cea mai mică, darul cel mai valoros
Eu aduc! Tot ce-i pe lume mai de preț și mai frumos:
​
- Sănătatea! Tu cu carul, înger drag, s-o ai mereu!
Și puterea de a trece orice-obstacol când È›i-e greu!
Fii curat la trup și minte și să nu cunoști durerea
ViaÈ›a toată să îÈ›i fie lungă È™i dulce ca mierea!
​
- Și-alor tăi, părinți, nași, rude, prieteni dragi, bunici sau frați
Le promit că niciodată n-or să fie supărați!
Fiindcă tu ce azi pe lume ai venit să-mpărățești
Le vei fi motiv de zâmbet È™i mereu ai să-i iubeÈ™ti!
​
Împreună, cele trei ursitoare bune:
- Vă lăsăm cu drag! PetreceÈ›i! Noi, trei zâne de poveste
Ne întoarcem pe tărâmul de unde v-am dat de veste
Că destinul ce-are-n față este unul minunat
VeseliÈ›i-vă! Iar pruncul fie binecuvântat!
​
Ursitoarea cea rea:
- Da! Sunt de acord cu toate, pruncu-i binecuvântat
Însă nu crezut-aÈ›i oare c-aÈ™a simplu aÈ›i scăpat?
Eu sunt palidă la față și născută din furtuni
Și-ți urez ca-n a ta viață ce semeni aia s-aduni!
​
- Ieri am stat la sfat cu zâna, cea pe care-o numiÈ›i „barză”
Și mi-a zis să spun atâta: de pui morcovi, nu scoÈ›i varză!
Fac o vrajă acușica, doar să-mi aranjez bereta...
Hei! Dar ce-ați făcut, surate? Unde mi-ați ascuns bagheta?!
​
- Să trimit îndată cioara să-mi aducă alta-n plisc!
Sau... o fi mai ușor oare s-o comand pe olx?
​
- Ah! Scăparăți de-astă dată de-a mea furie nebună
Are mare noroc pruncul că m-a prins în toană bună!
Dar v-avertizez! De-acuma, s-aveți somn atent și-agil
Că nu mai repet eu pozna la următorul copil!
​
​
ARIPI DE TIMP
​
​
LipeÈ™te-È›i urechea încet de perete
Când prispei tu pragul i-l calci,
Pe-aici au trecut și opinci, și bocanci,
Trăind și iubiri, și regrete.
​
Și vieÈ›i început-au, destine s-au scris
În două odăi, cât o nucă,
Te arde pe suflet azi dorul de ducă
Și setea de-un vechi paradis.
​
Din colț te privește o lampă murdară
Cerșind, parcă, picuri de gaz,
Cerând nemuririi o clipă răgaz
De-a arde-nainte să moară.
​
Iar dudul din curte așteaptă senin
În braÈ›e să-l iei, ca pe vremuri,
E grea amintirea, te face să tremuri
Și-ar vrea să mai stai doar puțin.
---
Se-ntunecă zarea. Te face atent.
Tăcut, ultima lacrim-o ștergi
Nu știi unde și cum, dar continui să mergi,
Te-ntorci iar, plângând, în prezent.
​
VREJUL ȘI VRAJA
​
​
Am găsit azi într-un cufăr
Ce de ani în pod È™edea
Un ilic, în piept c-un nufăr
Cusut de bunica mea.
​
Ros de ani, cu colb de-un deget
Dau să-l 'zvârl, dar mă opresc
Stau pe loc un timp și preget
Printre lacrimi îl privesc.
​
Și o văd pe maica bună
Cum aprinde-un felinar
Și îmi face semn din mână
Să mă uit în buzunar.
​
Stau năucă preț de-o clipă...
N-am în faÈ›a mea un fleac!
Iar când vraja se disipă
Scot sămânÈ›a de dovleac.
​
Și-o pun în pământ să crească
Într-un loc udat de soare
Iar când teii-or să-nflorească
Și ea se va face mare.
​
Din vrej un dovleac mijește
Scuturând în urmă-i floarea
Se înalță È™i priveÈ™te
Dorind să cuprindă zarea.
---
Poame coapte se alintă
Toamna-n zborul rândunicii.
Din dovleac fac o plăcintă
Pentru sufletul bunicii.
​
POEZIA TOAMNEI
​
​
Ușor de frunziș se despoaie
Femeia cu numele „toamnă”
Lăsându-ne-n urmă doar ploaie
Se duce spre ceruri să doarmă.
​
Nu-i pasă de plânsul naturii
Menirea ea azi și-a-mplinit
N-o-nduplecă glasul pădurii
Rămasă-n decor ruginit.
​
Iubește-o cu tot ce-ți oferă
Admiră-i cununa de rod
Ca viața-i și ea efemeră
Vremelnic și scurt episod.
​
​
POEZIA IUBIRII
​
​
Am încercat să te descriu în versuri
Crezând că È™tiu perfectul epitet
Dar am ajuns la fine de-alfabet
Pierzându-mă prin miile-È›i de sensuri.
​
Nu sunt de-ajuns metafore splendide
Iar rimele îÈ™i pierd din înÈ›eles
Greu subiect îmi pare c-am ales
Căci mi te-ascunzi, tâlharo, prin firide.
​
Prin tomuri căutat-am în neÈ™tire
Un sinonim ce să te reprezinte
M-am poticnit de prea săraci cuvinte
ÎÈ›i spun pe nume de-astăzi: doar „iubire”.
​
ÎNDEMN
​
​
Chiar de-i condusă doar de hoți
Și nu-È›i rămâne de-o ciosvârte,
Nu-ți vinde Țara pe bucăți!
Căci roata plugului se-nvârte!
​
Chiar de e cald și bine-afară
Și-È›i vine-acolo a rămâne,
Nu renunÈ›a să vii în Èšară!
Că nu-i a lor! E-a ta, române!
​
Chiar de-i pustie vechea curte
Unde-ai crescut odinioară,
Copiii-ți Limba să n-o uite!
Trecut-au ani, da’-i tot comoară!
​
Chiar de în ea cu greu trăieÈ™ti
Și-ți pare că-i escrocherie,
Țara de rău să nu-ți vorbești!
Să fii român e o mândrie!
---
Că astăzi foamea-i suverană
Se vede de la șapte poște.
Dar nu-ți da Țara de pomană!
Străinii nu zic „bogdaproste”!
ASTENIE DE PRIMÄ‚VARÄ‚
​
​
Iubire... ce știu despre tine?
Doar ce spun alții c-au văzut
Căci dacă mă întrebi pe mine
Nu știu... eu nu te-am cunoscut.
​
Cum să te-ncerc? Doar temporar...
Să iau din tine o bucată
EÈ™ti de vânzare, sau de dar?
Oare ești dulce, ori sărată?
​
Ce formă ai È™i în ce stare
Mă-ntreb în sine-mi de un timp
Miroși? Ai formă și culoare?
Ești coaptă-n orice anotimp?
​
Te văd la alții. Ești frumoasă
DeÈ™i mai rar rămâi pe veci
Faci mutre, ești pretențioasă
Doar îÈ›i joci rolul È™i-apoi pleci.
​
Și totuși... Toți ți-s la picioare
Se-ntorc la tine tot mereu
Chiar È™i când plâng È™i când îi doare
Te văd tot ca pe-un semizeu.
​
Nu te-nțeleg... Și de aceea
Acum, că-s toate înfrunzite
Mi-e dor... nu cred c-ai prins ideea
Să nu te știu... din auzite.
​
​
SPERANȚĂ DE IERTARE
​
​
În tine È™i-au lăsat fiinÈ›a
Cei dispăruÈ›i întru vecie
Inima, mintea și știința
Prin tine-au vrut să-mi lase mie.
​
Nu poți grăi, dar printre ramuri
Când frunzele-s de vânt bătute
De mult pieriți, bunici și neamuri
Transmit mesaje neștiute.
​
Pe toți i-ai cunoscut, dud falnic
Și toÈ›i plecat-au rând pe rând
Cine-È›i aude-azi plânsul jalnic
Și seva-n scoarÈ›a ta arzând?
​
Tu simți azi izul de secure
Venit din depărtata zare
Pe cei ce viața vor să-ți fure
Din sete de arginți, cu-ardoare.
​
Eu știu că simți. Nu-i nebunie.
Tu nu ești doar un simplu pom
Eu nu uit că-n copilărie
Ai legănat un pui de om.
​
Încerc acum să lupt cu soarta
Și cu acei ce nu-nțeleg
Căci nu concep, când deschid poarta
Să nu am către ce s-alerg.
​
În curte nimeni azi n-aÈ™teaptă
De mult s-au dus strămoșii mei
Doar tu, în straja ta cea dreaptă
Rămas-ai s-amintești de ei.
​
De n-am să pot opri furtuna
Crenguță voi lua din tine
Și-o voi planta când iese luna
Udând-o-n lacrimi È™i suspine.
​
REÎNTÂLNIRE CU BUNICUL
​
​
Când fulgi de nea aÅŸtern pervazul
Şi bate crivăţu-n ferestre
Luciri albastre ca topazul
Mă duc pe aripi de poveste.
​
Åži-adorm cu gândul iar la tine
Bunicule, ÅŸi-n vis mi-apari
Spunându-mi iar poveÅŸti cu zâne
Şi Feţi-Frumoşi pe armăsari.
​
Mă mângâi ÅŸi-mi săruÅ£i obrajii
Şi-mi spui că ne vom revedea
Într-un alt vis ÅŸi-n altă lume
Când Bunul Dumnezeu o vrea.
​
Că eşti alături de bunica
Åži mă îndemni să nu fiu tristă
Doar s-am răbdare şi speranţă
Căci viaţa de apoi există.
​
Când mă trezesc, văd răsăritul
Åži-mi amintesc tot ce mi-ai spus.
Acum ÅŸtiu, moartea nu-i sfârÅŸitul
Când te încrezi în Cel de Sus.
​
​
​
DESPRE VERSURI
​
​
În ochii multora n-avem valoare
Și aparent n-aducem vreun folos
Căci nu-nmulÈ›im nici bani în buzunare
Și nici nu ținem cald pe timp geros.
​
Nu cumpărăm vreun bun de folosință
Și n-avem har norocul să-l sporim
Deci s-ar putea lipsi de noi cu ușurință
Acei ce cred c-aprecieri cerșim.
​
Dar când la ceas de seară, inimi frânte
Ce alinare n-au de la vreun pământean
Deschid urechea ca să ne asculte
Noi prindem formă pentru-al lor alean.
​
Și cel puțin pentru un ceas sau două
Noi ștergem lacrimi și-nsemnăm enorm
Căci mângâiem È™i adăpăm cu rouă
Suflete triste, cufundate-n somn.
​
​
AMINTIRE
​
Îmi bate-n fereastră crenguÈ›a de dud
Mă-ndeamnă să scriu tot ce simt și ce-aud
Și-mi spune povestea pe care demult
Copil când eram îmi plăcea s-o ascult.
​
Povestea-i cu zâne, zmei răi È™i pitici
C-o casă la țară, un nuc și pisici
C-o prispă, și-o sobă, și-o viță de vie
Cu doi bătrânei È™i-un sătuc de câmpie.
​
​
Ca orice poveste, a ajuns la final
De-ndată ce Gruia s-a dat jos de pe cal
Odată cu Prâslea, tăind mărul de aur
Cu puiul de Pajură-nghițit de balaur.
​
Din ierni, È™i Crăciunuri, È™i sănii în zbor
Rămas-amintire È™i-un gând calator
Dar gând ce m-ajută prin viață să-mi car
Și crucea, și soarta, peste grele să sar.
​
Căsuța-i ruină, de toți părăsită
Grădina-i pustie È™i neîngrijită
Doar sufletu-i tânăr È™i-aÈ™teaptă o zi
Când tot ce-a iubit va reîntâlni.
​
​
POEZIE
​
​
Îmi umblă deÈ™arte cuvinte prin gânduri
Nu pot să le prind, să le-aștern
Èšin plasă de fluturi cu prea slabe rânduri
Îmi scapă din mâini È™i mă tem.
​
Încerc să cuprind în memorie-o clipă
Ce-a fost în prezentu-mi, demult
De lacrimi, de dor și trăiri fac risipă
Când vechea poveste-i ascult.
​
Dar vântul tot zboară È™i timpul tot trece
Nu vor să se-opreasc-un minut
Izvorul de patimi în treacăt să-mi sece
Să-mi dea o secundă-mprumut.
​
În vis doar mai văd ce-mi doresc cu ardoare
În poze, -n suspine È™i-n gând
Mi-e greu să țin ochii-ndreptați către soare
Durerea din ei s-o ascund.
​
​
DOAR O POEZIE
​
​
Îmi las un gând sfios să te admire
Și-aștept să-mi dai un semn că nu greșesc
Dar ochii-mi obosesc, È™i în privire
Răsar doar nori, sub un clipit firesc.
Speranța-i doar un moft, dar n-o pot stinge
Chiar dacă-ncerc timid să o sugrum
Respir È™i reîncerc, în suflet ninge
Și viscolul transformă vara-n scrum.
Văi È™i abisuri îmi năpădesc toÈ›i porii
Și vreau s-alung imaginile crude
Nu-s pesimistă, de ce sunt negri norii
Și am necontenit genele ude?
Simt că mă schimb cu fiecare clipă
Că devin alta È™i îmi pierd esenÈ›a
Ce-am de făcut când inima îmi È›ipă
Să tac, să rabd, să conjur providența?...
​
​
CUGETARE
​
​
Tot ce eu știu e că nu știu nimic
Din ce a fost, ce e sau ce va fi
ViaÈ›a-i un vis ce trece câte-un pic
De multe ori chiar făr-a o simți.
Cu cât înveÈ›i È™i vrei să È™tii mai multe
Cu-atât te-afunzi în înÈ›eles ascuns
Căci după fiecare deal urmeaz-un munte
De alte întrebări fără răspuns.
Nu-È›i poÈ›i închipui nemărginirea
Te simți neputincios și limitat
Dar de-o secundă îÈ›i întorci privirea
Poți să găsești răspunsul căutat.
El se găsește dincolo de lume
Și-l vom afla când vom păși-n abis
Până atunci nimeni nu-l poate spune
Rămâne pentru noi subiect închis.
Să îi lăsăm pe alÈ›ii să vorbească
Pe cei ce le È™tiu toate câte sunt
Noi să-ngrijim de hrana sufletească
Atât vom lua cu noi de pe pământ.
​
​
PLÂNG…
Sub cer, sub soare și sub lună
Sub vise, ploi și curcubeu
Stă dragostea, ca o nebună
Săpând adânc în pieptul meu.
Eu vreau s-o scot, s-o dau deoparte
Să o arunc în fum È™i foc
Dar mă opresc, plângând, în noapte
Descoperind că n-am noroc.
Nu mă-nțeleg nici zări, nici vise
Nici lacrimi, nici priviri fierbinți
În faÈ›a mea sunt porÈ›i închise
Ce nu țin seama de dorinți.
Mă rog, și sper, și am răbdare
Și sufăr când nu reuÈ™esc
Să te privesc cu nepăsare…
Eu plâng pentru că te iubesc.
​
NECUNOSCUT
​
Mi te imaginez tot timpul
Cum pe-un cal alb la mine vii,
Totuși, mereu ne-ascundem chipul
Eu nu te știu, tu nu mă știi.
Suntem ca soarele și luna
Când tu te-apropii, eu dispar
Mă-ntreb de ăsta ni-i destinul
Să pierdem totul, în zadar.
M-aÈ™tepÈ›i È™i tu, mereu, la rându-È›i,
Vrei să m-alinți și să-mi șoptești,
Chemarea ta o poartă vântul
Dar nu-mi dau seama unde ești.
De-o să te caut printre oameni
Tu sigur o să fii în cer
Dar chiar de-ar fi să-mi pierd avântul
Eu voi continua să sper.
Și peste ape, foc sau vânturi
Noi vom continua să fim
Uniți pentru eternitate
Atâta timp cât ne iubim.
Și simt că va veni și ziua
În care-n ochi ne vom privi
Am un motiv să am răbdare:
O să te știu, și-o să mă știi.
​
​
AM ZIS CÄ‚ NU MAI PLÂNG
​
​
Astăzi am zis că nu mai plâng
Dar n-am putut să-mi È›in cuvântul
Zile-mi petrec, ne-nÈ›elegând
Cât ne-o mai suporta pământul?
​
Și Dumnezeu, cât să mai poată
Să stea cu spatele la noi
Văzând c-am devenit o gloată
De cel mai rău și-al dracu soi?
​
Ne credem veșnici pe planetă
Uităm că suntem „muÈ™ti de-o zi”
Nici îngerii de-ar face chetă
Un sfanț de-aramă n-am primi!
​
SfârÈ™itul nu cred că-i departe
Nu merităm o șansă nouă
Căci azi, de spui „umanitate”
Parcă se rupe ceru-n două!
​
Iar de ești bun, nu-ți găsești locul
Umbli bezmetic, ești străin
Mai bine-ar fi să ne-ardă focul
Și-om È™terge râul de venin.
​
​
ÎNCEPUT ȘI SFÂRȘIT
​
Încep cu farmecul de-o viață
Al cerului înalt È™i gol,
Cu roua, ce de dimineață
Mă-nvăluie cu-al ei fior.
Încep cu timpul ce se pierde
În infinitul de granit,
Cu un fir ud de iarbă verde
Și-o vară fără de sfârÈ™it.
Încep cu-acel ecou al lunii
Ce noaptea susură-n priviri,
Cu doi îndrăgostiÈ›i ce pururi
ÎÈ™i deapănă dulci amintiri.
Încep cu taina din adâncuri
Nedeslușită de străbuni,
Cu inima, ce pentru-a bate
N-are nevoie de minuni.
Încep cu TOT, È™i la fel termin
Iar voi mă însoÈ›iÈ›i mereu,
În acest cerc, în care primul
Și ultimul… e DUMNEZEU.